Feeds:
Posts
Comments

CUM

SE

SCRIE

un

ROMAN?

sau

CUM S(IC)RIE (un cristian) un roman

Pe morți să-i astupi în pământ, pe vii să-i îngropi în hârtii!

Dați-mi, vă rog, voie să mă minunez. Că sunt în fața dumneavoastră, romancieri pur sânge, că-mi faceți onoarea să măascultați. Și să vă mulțumesc, totodată, pentru că acceptați să auziți câte ceva despre romanul despre care umblă vorba că l-aș fi scris, deși pe copertă nu există vreo marcă personală asumată, chit că titlul lui, Morții Mă-tii, șochează, contrariază, dezamăgește sau oripilează de-a dreptul. Nu sunt aici pentru a-l apăra, se apără singur, de-acolo de unde e. Nici nu mi-l mai amintesc, dacă e să mă întrebați despre cine sau ce este vorba. În față am un ambalaj cartonat, pe care nu voi să-l deschid și care mă sperie ca o ființă dispărută.

 

Iaca un mort, ucis pentru glorie. Dintr-un accident, din imprudență sau cu premeditarea unei încercări de crimă prefectă, care să mă elibereze definitiv de aerele literare care nu mă prind? Nu știu, oricâtă morgă mi-aș lua și oricât aș încerca să țes acum și aici un cimitir imaginar de cărți cărora le-aș datora, pe bună dreptate, câte ceva pentru curajul pe care mi l-au transmis de a mă învrednici să visez că pot trimite un roman neașteptat înspre cerurile înalte ale literaturii. Așa că nu voi face liste de nume sau de cărți, ci, pomenindu-mă aici, în fața dumneavoastră, am să vorbesc despre mine, vinovatul, suspect și acuzat, groparul și moștenitorul, pentru câte zile voi mai avea, al acestei crime, pretinsul autor, despre cum m-am folosit de acest biet roman pentru un pariu, despre cum i-am bătut cuie în capacul de carton în timp ce el îmi bătea cuie în talpă, nelăsându-mă până ce nu l-am răpus definitiv.

cum se scrie un romanVoi încerca să descifrez, așadar, cum scrie un cristian un roman, acest roman, unicul pe care promite să-l fi comis. Sau, ca să mă joc în continuare, nu cum l-a scris, ci cum l-a lăsat să se scrie, pe ce coordonate, cu ce scop și la ce bun. Cum se scrie e, recunosc, incredibil de greu de explicat. De ce nu unde, când și de ce? Pentru că acest CUM condiționează teribil și mă pune într-o situație neplăcută. Pentru că nu știu cum să vă spun cum l-am scris (fie că e prea devreme și e încă proaspăt, fie că e prea mult de spus și încă n-am găsit cuvintele necesare, fie că e prea neașteptat totul și mă emoționează actul în sine).

Aș spune, în schimb, pe de-a-ntregul de ce l-am scris. Pentru a demonstra că oricine, dacă vrea, dacă își iubește personajele și are o furie constructivă e îndreptățit, da, doamnelor și domnilor, ÎNDREPTĂȚIT să scrie un roman. Ca un pariu că se poate, ca o demostrație că romanul e o culme pe care n-o poți urca în grup sau în viteză, ci cu măsură și răbdare. Un pariu cu el însuși și cu miile de scriitori (în paranteză fie spus, nu recunosc decât vreo 300 în viață, și mă refer la scriitori români contemporani). Pentru a înlătura definitiv ideea că numai scriitorii oficiali sunt capabili să dea o carte cu sânge-n instalație. Personajul-narator, chit că poartă numele meu, ar spune altfel, mult mai simplu și mai vulgar, că e doar o carte de limbaj, dar vă rog, nu mă identificați cu el, e autoficțiune, am spus-o și n-o mai repet. Nu recunosc nimic din ce afirmă și face și își asumă cu numele meu. Asta o dau în scris. Și uite cum, după ce i-am dat viață și moarte, ajunge să mă târască în tot felul de încurcături doar pentru că purtăm același nume. Așa că nu uitați, mie îmi puteți verifica amprenta, pe el nu-l luați de viu, pentru că nu va fi așa, nici măcar când îl veți vedea în filmul care va urma cărții.

Sigur că pot calcula și când l-am scris: Morții Mă-tii, care s-a numit de la început așa, nicicum altfel, nici măcar când a căzut cu brio în groapa comună a diferitelor concursuri de manuscrise sau când intrase în cărți pe la unele edituri, cu condiția să-și scalpeze titlul, ca să dea bine, un MM, vorba ceea, a fost început pe 29 februarie 2004, într-o budă a Facultății de Litere (vai, ce oroare!, dar dați-mi voie să mă descarc și să duc mai departe ficțiunea!) și finalmente lansat pe 29 februarie 2012 în Sala Oglinzilor, la ora 18 și 17 minute, într-o regie în care până și scaunele erau dispuse în formă de M. De ce, la o adică 18.17? Pentru că 17 persoane au primit în prelabil câte o variantă personalizată a cărții, în cei opt ani de schelărie.

Ca personajul din carte, ochelarist pe bune de mic, care-și lua măsuri de prevedere în lumea neochelariștilor, comandându-și două perechi pentru a nu risca să rămână fără și pentru a inspira încredere semianalfabeților cărora le vindea cărți, autorele și-a permis să se protejeze (măcar atât) cu o lansare la care să adune scriitori unul și unul: Radu Aldulescu, Angela Marinescu, Gabriel Chifu, Daniel Bănulescu, Ioan Es. Pop, Nora Iuga, care să fi citit fiecare propria variantă și să rămână surprinși că volumul tipărit diferă de manuscrisul parcurs înainte. O punere în scenă.

Veți spune că e prea de tot, două cicluri olimpice: 2004-2012.  Da, consimt, m-am pregătit pentru el ca pentru competiția supremă, doar că, vedeți, în 2010 îl anunțasem pentru Târgul de carte Gaudeamus. Și dacă organizatorii nu i-ar fi incinerat titlul în foița program, și Morții Mă-tii nu ar fi fost cenzurat la Morții Mă-…, acum n-am mai fi vorbit despre coincidențe.

Apoi, știu și unde s-a scris în mare parte. Într-o cameră de cămin studențesc din Grozăvești sau pe scaunul mortului într-o mașină cu care-am făcut turul școlilor patriei. Pentru că, asemeni personajului, m-am angajat în industria de carte școlară pentru a căpăta experiență într-o mafie. Dar asta, sigur, nu vă interesează pe dumneavoastră, și-apoi, povestea din carte e mult mai pasionantă decât ce vă spun eu aici.

Vedeți, așadar, cum din cum, doar partea strict statistică a rămas validă. Spre exemplu cum am scris la propriu. Foarte curios e faptul că părțile de limbaj (agresivitatea, vulgaritatea, limbajul de cartier) e strict rodul tastaturii. Copilăria s-a scris toată cu stiloul, adolescența cu creionul chinezesc cu gumă, iar episoadele de cămin studențesc au fost dictate la reportofon și transcrise cu pixul roșu, alternând cu cel cu pastă neagră. Dacă nu mă credeți, puteți parcurge jurnalul de scriere: un top de hârtie ce-și trăiește ultimele zile înainte de a pleca spre groapa comună de gunoi a Buzăului (data limită pentru depunere am fixat-o la 1 iunie).

Să revin. Nu întâmplător se spune că internetul predispune la răfuieli, scatoalce, războaie virtuale. Ca să mă-nțelegeți, vă voi mărturisi în cele din urmă că am premeditat cumva toată această furie. Am căutat cu lumânarea conflictele, am răspuns veleitarilor cu pretenții de scriitori de pe bloguri, m-am contrat cu ei zile și nopți, am privegheat măcelul verbal al atacurilor, tocmai pentru a-mi face, cum se spune, mâna, pentru a găsi cuvintele potrivite pentru partea suburbană a acelui Morții Mă-tii din titlu. Cu morții reali stăteam bine, ca orice om mare, personajele complete erau acolo, numai bune de împăiat, nu mai aveam nevoie decât de morți imaginari și răfuieli adecvate titlului. Pentru că, dați-mi voie să dau din casă și să spun ceea ce niciun autor serios n-ar face (de unde se-nțelege că nu sunt scriitor, pentru că nu respect regulile de bază): Morții Mă-tii, scris așa, cu majuscule, nu e doar povestea morților mamei, ci și înjurătura pe care o generație,  MM-ul literar (sau 2000-ul) acuzat de pornografie, trecut prin experimente editoriale fantomă, o are de trasmis timpului glorios care i-a adus de la Revoluție încoace, jocuri piramidale și mii de morți la televizor într-o Românie a mediocrității, a imposturii, a lipsei de șansă, a speculei, a vulgarității totale, a confuziei valorice. Un răspuns (paradoxal, extrem de livresc) unor vremuri în care literatura nu mai reprezintă mare lucru.

Pentru generația mea, prea răbdătoare și lăsată de izbeliște, învățată cu lozincile pionierești și nedusă la biserică decât pentru acatiste, școlarizată în două sisteme păguboase (a Constituției RSR învățată în ora de română și-a SRL-ului meditațiilor, cu șpăgi, drojdieri, pupeze și fufo-jurnaliste ajunse la catedră și dornice să intre-n literatură prin cenaclurile lor în care obligau serii întregi de copii să sărute icoane cu scriitori), pentru puștii care știau de la serbările obligatorii că-n anul 2000 nu vor mai fi copii, tranziția care a coincis cu maturizarea sălbatică nu putea să semene decât cu un acvariu pestilențial, prin care nu se mai vede nimic decât deșeurile.

Altfel spus, underground-ul personal a fost dublat de subcultura colectivă. Acum, pe bune, spune-ți-mi, vă rog, când ar fi mai potrivit un astfel de titlu dacă nu în epoca găozarilor? Pentru că, da, pariul a fost ca mai jos de-atât să nu se poată. Ați văzut vreo carte în România cu un titlu mai scandalos de-atât? Ați citit în România literatură (pentru că literatura e pariul pierdut al societății) mai hardcore ca limbaj? Și tocmai de aceea, titlul nu s-a negociat/ schimbat/ cosmetizat (nici măcar pentru public, librării și emisiuni culturale).

Ca jurnalist, n-am ratat întrebările capcană pentru cei intervievați: cât te-ai pregătit pentru cartea asta? sau Cum te desparți de ea? Cine ți-a citit-o înainte să…? Înainte să ce? Să-i pui capacul, să tragi apa? Nici nu mi-am dat seama, pe-atunci, cât de ridicol pot suna aceste curiozități. Acum, pus în fapt să vorbesc despre viața cărții, despre cum a tras cu ea în pîmântul ei viața mea și cum s-a transferat în cel care-mi poată numele în ea, mă blochez. Ce să recunoasc mai întâi? Că mi-e rușine și nu vreau să fiu scriitor? Că tocmai pentru că n-aș fi scriitor nu dau autografe, ci am o carte de vizită pe care puteți citi: personal literar auxiliar cu carte de vizită? Că între atâția golănași răi în gură dar pudici în scris mă mă disociez de prostia că orice autor cu volum e scriitor? Că pentru mine puțini sunt scriitori și să mă pun într-o asemenea serie, oricât m-aș simpatiza, ar fi prea mult, m-ați crede pe cuvânt? Să recunosc faptul că sunt o persoană cu un acut simț al demonstrativului și să spun că nefiind scriitor, (teoretic) nu știu să scriu, deci îmi pun doar amprenta în loc de autograf? Să fac în continuare mișto de moda autografelor?

Nimeni și nimic aproape n-ar fi anticipat apariția cărții. Întrebat fiind, într-un interviu pe un site literar, cine ar fi pariat pe mine într-un astfel de rol, romancier, am răspuns fără ezitare: nici măcar eu însumi. Cu mențiunea, pe care o fac și acum, că a fi romancier presupune cu totul și cu totul altceva decât ceea ce avem aici. Deși, în carte, se pot, la o adică, distinge câteva microromane, a fi romancier înseamnă a avea timp și foarte multă răbdare pentru a scrie literatură. Nici timpul, nici răbdarea nu-mi sunt aliați momentan, așa că nu pot vorbi decât despre accidentul (sigur, premeditat) care a generat această carte. Așa cum personajul s-a lăsat aruncat în prăpastie, ca-ntr-un imens coș de gunoi al istoriei ( pe morți să-i astupi cu pământ [dacă există atâta pământ], pe vii să-i îngropi în hârtii [dacă doar despre hârtii mai poate fi vorba]), așa și autorul renunță (de bunăvoie) și conștient de împrejurări la o carieră în domeniu.

“Fără happy end. Fără bălarii. Fără scrupule.” Prefer să vă dau (cel puțin în intenție) un roman demonstrativ, fracturist până-n măduva oaselor de hârtie, la limita suportabilului, la marginea prăpastiei, scris cu furie și speranță că mărturia unei generații va fi ținută minte fie scrisă de un fals bibliotecar, un personal literar auxiliar, care nefiind scriitor oficial și neștiind, deci, să scrie în țara pseudoscriitorilor, își lasă conștient amprenta pe lunga listă a romanului românesc. Morții Mă-tii este o carte a realității vii, care într-o zi (cred) va erupe și ne va diviza. Dacă există ceva care poate conta aici, e o intuiție a ceea ce stă să manifeste. Numai puritatea unei generații care a crescut și iubit literatura necondiționat, neghidat și neteleghidat ar mai fi putut da o percepție asupra uriașei uri colective care ne înconjoară și care a dus literatura spre periferia importanței. Sigur, e o naivitate să cred că numai forța cuvântului (periferic) o poate repune în atenția publică. Dar, într-o țară în care a fi scriitor echivalează în spațiul public cu a fi asistat social sau inutil ca meserie, mesajul ultim nu poate fi, ambalat și distilat, decât de dezgust și de revoltă totală.

Cum-necum, romanul s-a scris. N-aveți decât a-l citi pentru a vedea cât de străin sunt acum de el. Altfel, despre morți numai de bine! Vă mulțumesc!

Comunicare susținută în cadrul Colocviului Romanului Românesc, Călimănești – Alba Iulia, mai 2012

volumul a apărut cu sprijinul Fundației România literară

27.05.2012

Link aici 

Ai reuşit, în câţiva ani, să-ţi creezi un nume ca agent literar, iar acum te-ai lansat şi ca prozator. Povesteşte-mi traseul tău în lumea literară: cum ai ajuns să fii interesat de tot ceea ce înseamnă organizare de eveniment şi „producere” de carte şi care au fost paşii care te-au purtat şi de cealaltă parte, a creaţiei.

Nu cred c-am ajuns prea departe, cu numele chiar e mai greu. un cristian naște încă ironii ieftine de tipul un, doi, trei, iar în România (mai ales literară), e greu de acceptat un statut literar din partea unui outsider declarat. Nu vreau să îmi fac un nume ca să mă recunoască lumea pe stradă sau să mă vadă la televizor. Dacă cineva din lumea literară nu mă cunoaşte, nu e vina mea.

Am pus bazele singurului sistem editorial underground, o chestie parodică și gratuită (la propriu), în care au apărut trei colecții: „etc” (unde Hârtia igienică a lui Marius Ianuș a fost capul de afiș), „carmen” (Elena Vlădăreanu și mulți alții), „no name” (Cosmin Ciotloș, Ștefan Manasia și încă). Apoi, o „bibliotecă de poezie”, ca un spațiu liber de promovare (de la lecturi până la experimente). S-au făcut lecturi în metrou, când nu era o modă, sau ediții sonore de carte, când nici măcar radioul nu scotea audiobookuri. Am pus umărul cum am putut la dezvoltarea unor concepte reale, cuantificabile, pe termen lung. Proiectul meu se dezvoltă de cincisprezece ani în evantai și trebuie privit în ansamblul lui, nu în logica heirupismului tradițional sau a imitării, am văzut la unul, hai să fac și eu. Am acasă casete audio cu cărți citite la reportofon, din 1994. De-acolo începe totul, nu e o nimereală sau un moft. Am știut ce vreau și ce trebuie realizat.

Mi-am propus ca MM să poarte mărci distincte: am dorit ca Georgeta Dimisianu să-mi fie redactor de carte (poate la reprint), ca fotografiile să fie făcute de Ion Cucu, ca manuscrisul să fie citit (în variante personalizate, fiecare având ceva schimbat fundamental acolo, de 17 nume), ca lansarea oficială să fie făcută în Sala Oglinzilor, ca la acea lansare să fie invitate centrele de putere literară normale într-un sistem normal: revistele literare, uniunea de creație, Facultatea de Litere, scriitori mari.

Cu care dintre aceste roluri te identifici mai bine: de agent literar sau de prozator?

Nu sunt nici agent literar (aș fi fost foarte bogat acum), nici prozator. Cum am mai spus, sunt personal literar auxiliar (bun la toate, când nu e aparat foto și nu apar fotografii de export, mă risc să fac fotografii, când nu am om la stand, m-așez și vând, când n-am om la o lansare, iau microfonul și prezint). Și, în acest rol, am zis, citind cărțile bune ale generației, să mă bag în seamă. Mi-am permis să vorbesc în numele generaţiei pentru că am crezut (deloc deşteaptă decizie, dar îmi asum toate consecințele) în ideea de generaţie.

E o carte-surpriză. Iar nivelul de aşteptare e cam așa: ah, pe ăsta-l cunosc, ştiu ce-i poate pielea, un fraier acolo, ne duce cărţile, ne plimbă cu taxiul lui editorial. Dacă-l chemăm la poza de grup, e un element de culoare. Am citit cam toate cărţile generaţiei mele. Şi, spre deosebire de mulţi scriitori dinăuntru, şi cărţile altor generaţii (şi nu doar generaţii). Literatura nu începe, cum cred unii, cu blogul lor sau cu cartea cuiva. Concret, personal literar auxiliar poate însemna multe și nu poate valora nimic.

Ce dacă spun că experții de la AFCN sunt nepregătiți când pică o ediție de Opere Sorin Stoica sau că organizatorii de târguri de la noi nu știu să încurajeze competiția reală, pun taxe inumane și amestecă Amurgul sentimental cu editurile serioase? Lumea s-a obișnuit, zice că fac scandal degeaba. Cum a fost cu Premiul Eminescu, marele premiu de la Opera Prima de la Botoșani. Degeaba am demonstrat că, în ultimii ani, e un fake, până și 2000-iștii „mei” au luat-o ca pe un atac de formă.

Cum sunt mai puțin permisiv cu impostura, am atacat cât de dur am putut falsele valori și cărțile slabe. O vreme, alura de redactor la Observator cultural sau cea de coordonator de programe la USR i-a făcut pe mulți „trepăduși” să nu reacționeze. Dar știi cum sunt ăștia. Scriu două cărți pe lună și publică la foc automat. Ei, când ajung să-și numere cărțile, încep să se creadă scriitori mari și prind curaj, vin cu tupeu. Își cer drepturile, se asociază, se bat pe umăr și vorbesc despre Nobel, glumițe de șanț literar. Și încep să vocifereze: cine-i ăla micu care ne atacă? Nici nu e scriitor! El ce-a scris? Că noi avem cărți publicate! Așa că mi-am luat inima-n dinți și-am dat unMorții Mă-tii, care să le-nchidă gura. Nu cu dedicație, pentru că, mă repet, nefiind scriitor se presupune că nu știu să scriu (nici măcar dedicații). Ceva care să-i doară și să le pice greu. Acum, ce vor putea zice: Ne-a înjurat, idiotul! Măcar atât să-nțeleagă, dacă altceva nu pot.

Vei continua pe această linie sau vei rămâne „în culise”?

Nu știu ce-nseamnă în culise. E drept că n-am fost solicitat de ICR sau TVR, ca instituții de vizibilitate maximă, dar am bifat doi ani la USR și, din 2008, sunt redactor la Observator cultural. Practic, fără Observator cultural, știi foarte bine ce spun, aș fi basculat între underground și semiclandestinitate. Dacă e ceva care m-a eliberat la propriu de reziduurile acumulate (pe nedrept, nu sunt un tip răzbunător, dar răzbunările îmi ies cel mai bine, pentru că sunt absolute, nu personalizate), ei bine, acel ceva e Observator cultural.

Făceam sampling printre mașini, pe bulevardul Kiseleff, și-am văzut-o pe Simona Popescu pe trecerea de pietoni. Mi-a fost atât de rușine că, la câțiva ani după ce-i trimisesem un fel de manifest (în care, în viziunea de-atunci, Ianuș se călugărea, Chiva se lăsa de scris și eu mă sinucideam), în urma căruia mi-a spus c-o să scriu un roman (și am fost extrem de contrariat, am negat și am insistat că n-o să fac prostia asta), lăsasem literatura în urmă pentru un job care să-mi aducă minima siguranță financiară. În seara aia am demisionat. Alergasem destul printre mașini pentru niște bani. Am dat cu banul.

Unde să mă duc? La România literară, la Ziarul de duminică sau la Observator cultural? Cum am spus și-n acea zi de 15 mai 2008, am ales cu ochii închiși. Oriunde m-aș fi dus, m-aș fi dus cu inima deschisă. În România literară, Manolescu îmi publicase prima reclamă a Bibliotecii de poezie din 2001, în Ziarul de duminică era Es. Pop. Observatorul îmi publicase manifestul bibliotecii, n-aveam cum să uit momentul acela de glorie, când am stat în fața unei porți luminate din strada Belgrad, la câțiva metri de sediul din care ieșisem și, pentru că întârziasem prea mult acolo, au venit niște mascați, alertați de faptul că cineva zăbovea nepermis. Practic, am declanșat fără să vreau alarma, stând acolo, și a trebuit să le explic celor patru că motivul pentru care mă oprisem era felinarul din fața porții, nu casa în sine. Nu-mi venea să cred că, pe ultima pagină, se găsise un spațiu pentru acel manifest (cam toate proiectele mele au un manifest, pentru că au o cauză și un efect). Așa că am ales Observatorul, și din acel moment lucrurile s-au schimbat radical. Fără liniștea și libertatea de-aici, nici MM, nici orice alt proiect n-ar fi fost posibile. Şi nu e o laudă gratuită.

Te-ai lovit de sistem în repetate rânduri, poate cel mai pregnant atunci când ai înfiinţat Casa de pariuri literare. Ce presupune intrarea în sistem şi de ce compromisuri e nevoie?

Casa de pariuri literare am înfiinţat-o în 2010, alături de Victor Jalbă-Șoimaru, unul dintre puținii profesioniști reali ai industriei, un „fraier” care încă mai crede că va veni și vremea corectitudinii și a calității, a standardelor reale și a concurenței corecte. Vin după ani buni de underground (independență financiară, să se înțeleagă bine, nu am primit pomană de la nimeni!), am atacat când erau de atacat editurile-fantomă (cazul Vinea, în 2003), m-am revoltat împotriva sistemului (vezi protestul la Premiile USR, când am cerut ca și cărțile tinerilor să fie nominalizate – crezi că vreunul dintre tinerii mei colegi m-a recomandat pe undeva în momentele mele de cumpănă?).

Adică, da, am luat-o de jos, din underground chiar, am venit cu bani de-acasă ca să fac ce vreau, m-am infiltrat într-o mafie de carte școlară ca să pot scrie despre ea în carte. Nu mă plâng, dar nici nu mă bucur prea tare. Risc să-mi pierd și următorii ani pentru o iluzie. În România, nu poți face performanță fiind corect. Trebuie să ai spatele asigurat, să știi să speli bani, să te aștepți ca tot felul de mediocrități să fie servite. N-ai cum să te poziționezi pe piață fără să faci cutremure majore. Și riscul e să-ți pierzi echilibrul sau să-ncepi să te-ndoiești de tine, să te-ntrebi dacă nu cumva n-ai greșit etajul.

Ai avut lansarea chiar la Uniunea Scriitorilor. A fost un gest simbolic? 

fotografie de la lansarea oficială (Nora Iuga și Radu Aldulescu în Sala Oglinzilor, 29 februarie 2012)

IMG_1877În prima zi în care-am venit în București, am fost la Bellu (să văd mormântul lui Caragiale) și apoi m-am dus cu reportofonul la Uniunea Scriitorilor. Am vrut să mă lămuresc de la sursă ce-nseamnă să fii scriitor. Și am dat acolo peste atâția mari scriitori, că m-am intimidat. Noroc cu Florin Iaru, care a acceptat peste câteva săptămâni să-mi acorde un interviu. Am intrat prima oară în restaurantul Uniunii, loc din care aveam să fiu de două ori dat afară pe motiv că nu sunt scriitor. Vezi, e un mare avantaj să fii scriitor.

Apoi, peste câțiva ani, la o lansare a unor scriitori obscuri în Sala Oglinzilor, m-am trezit, alături de Chiva, invocat de la prezidiu: avem printre noi și noua generație! Nu m-am putut abține, Chiva își băgase capul între mâini, era o situație jenantă, se lăudau între ei ca niște amatori ce erau, și le-am spus clar: N-am venit decât să ne hlizim, pentru că dumneavoastră nu aveți valoare. Ne-au dat afară în fluierături, am zis că nu mai urc în viața mea acolo. Ei bine, trebuia să-mi rezolv frustrările. Așa am ajuns să-i propun lansarea lui Chiva în Sala Oglinzilor și tot așa să mă bucur când restaurantul de la Uniune a plecat (cu datorii cu tot) spre zări mai bune.

Am acumulat, așadar, mici revanșe pe care trebuie să le plasez. Cu MM e și vorba despre o revanşă față de sutele de impostori care mi-au fluturat în față o carte de vizită pe care se dădeau scriitori. Eu nu sunt scriitor, doar un personal literar auxiliar cu carte de vizită. Ca idee. Așa că, nu știu dacă, să zicem, poveștile mele contează, dar prefer să nu mă asociez cu oricine și să-mi văd de treabă. Nu iau IMG_1902apărarea nimănui, cu Manolescu abia dacă vorbesc, mi-e încă jenă să-i iau un interviu (nu mă simt pregătit). Nu sunt dirijat de nimeni și nu-mi spune nimeni ce să fac. Acționez după principiul corectitudinii. Cum am atacat USR-ul la premiile din 2003, așa apăr imaginea instituției (atenție, a instituției, ca reper, ca formă teoretic reprezentativă!) când e cazul. Am considerat că orice ripostă e de bun-simț și că trebuie să iau atitudine când știu lucrurile reale.

fotografie de la lansarea oficială: Angela Marinescu în Sala Oglinzilor

„De unde atâta pudibonderie, când înjurătura e cea care face legea străzii în ţara junglei virtuale?”

Morţii Mă-tii – un titlu îndrăzneţ, ce poartă un mesaj clar de frondă. Dar nu neapărat de frondă la nivelul scriiturii, ci mai degrabă faţă de prejudecăţile cu care mulţi cititori se apropie de o carte. Mi se pare un titlu-capcană, pentru că nu cred că provocarea pe care o lansează este aceea de a citi un conţinut şocant – de altfel, nu este nici pe departe atât de şocant cum sunt, de pildă, o serie de romane douămiiste, cu titluri mult mai „soft”. Mai degrabă, provocarea ar fi: eşti în stare să treci de formă, de preconcepţii – în speţă, că o înjurătură pusă ca titlu de roman indică din start ceva rău.

Morţii Mă-tii e un titlu-bombă. De-aici începe şi se dezvoltă totul. Mulţi o iau (imperativ) ca pe o înjurătură, deşi nu are nici un semn distinctiv după. Dar să zicem că e (doar) o înjurătură. Ce oripilează aici? Nu trăim în epoca tuturor posibilităţilor? Televiziunea, internetul, strada, locul lor de muncă (academic sau nu) sunt cumva străine de acest tip de exprimare? Avem o inadecvare la mijloc? E cumva un limbaj SF, ceva străin de România anului de graţie 2012? Presa, şcoala, clasa politică, piaţa, la modul generic şi particular, nu-l recunosc? De unde atâta pudibonderie şi mână la nas când, de 20 de ani, de la copiii străzii şi până la hipsterii Facebookului, înjurătura e cea care face rating în ţara junglei virtuale? Ce-ţi rămâne după ce vezi atâtea mafii (vezi cea a cărţii şcolare, a căminelor pentru studenţi, a scriitorilor închipuiţi – ca să mă refer doar la cele din carte), când singura soluţie e plecarea din ţară? Cum să-ţi strigi urma de demnitate rămasă dacă nu pe limba lor?

Când îşi exprimă dezacordul faţă de acest tip de limbaj, constestatarii nu fac decât să-l aplice. Nu mă interesează cei care, citind titlul cărţii, se oripilează şi exclamă cu suficienţă „fugi de-aici, aşa ceva nu e literatură, nu are cum!“. Mesajul meu pentru contestarii de serviciu e următorul: citiţi blestemăţia asta de carte înainte de a vă oripila gratuit. Nu e nici o ruşine să speli vasele murdare, după cum e igienic să foloseşti hârtia igienică. Mai explicit de-atât nu le pot transmite. Aceasta este o carte pentru cei care nu-şi lasă vasele murdare în chiuvetă şi ştiu să tragă apa după fiecare constipaţie neplăcută. Vai, ce urât, nu? Nu, vai, ce omenesc! Dacă înţeleg că deparazitarea creierului începe şi cu o igienă personală, atunci să treacă peste mizeria aparentă, indusă sau nu de titlu. Le spun cu mâna pe inimă, civilizat: Morţii Mă-tii e o carte bună. Nu mare, dar bună. Adică una cinstită, scrisă bine, de care nu mi-e ruşine, pe care, oriunde ar deschide-o, ar vedea că e altceva faţă de ce se aşteptau.

Apoi, e ultimul meu tren pentru a le striga cât se poate de tare: S.O.S., ceva se scufundă iremediabil! Dacă vă daţi mari înotători, săriţi! Dar dacă staţi pe margine şi n-aţi fost în stare să încurajaţi noile generaţii să înveţe să înoate, e posibil să rămâneţi izolaţi pe insula plăcerilor voastre (ne)vinovate şi să vă (în)cântaţi singuri. Şi, odată cu voi, s-ar putea să dispară pentru totdeauna cărţi şi scriitori pe care n-aţi ştiut să-i promovaţi. Nu din vina celor care vin, ci din vina exclusivă a celor care şi-au văzut interesul şi au uitat de publicul viitor, care s-au complăcut să creeze o industrie clientelară, la mâna intermediarilor (librăriile şi bibliotecile foarte slab pregătite la nivelul competenţei umane), plină de edituri-fantomă, de reviste obscure, în care autorii importanţi sunt pierduţi în marea de mediocrităţi locale (da, ştiu, irit pe mulţi cu repetarea acestui mesaj). MM e o pledoarie pentru lectură, pentru cărţile de foarte bună calitate, un roman-testament, un necrolog al generaţiei 2000.

Afirmi, la un moment dat în carte, că ţi-ai dat seama că nu poţi să nu o scrii. Când ai realizat acest lucru şi care a fost procesul scrierii, prin ce prefaceri literare a trecut?

După primul an, în 2005, eram hotărât să schimb radical cârma și să fac proză scurtă din roman.

Avem, în fond, cinci microromane. Sau s-ar fi putut extrage 20-30 de proze scurte (iertată să-mi fie aprecierea) brici, care să fi dat o cu totul şi cu totul rezonanţă şi, la un titlu mai puţin iritant, genMM, să fi deschis altfel de paranteze şi să fi primit aplauze la scenă deschisă. Dar unde ar fi rămas furia (reală)? Unde să fi lăsat ceea ce numai până la o vârstă îţi poţi permite: urletul, acuza, reacţia naturală, nepervertită, nesufocată de convenţii şi reguli?

Nu vreau să fac parte din categoria celor care doar stau cuminţi la locul lor şi aşteaptă să le vină rândul la minutul de glorie. Adică am reacţionat, cum am spus, de fiecare dată când am crezut că trebuie reacţionat. Şi acest roman e un tip de reacţie. Chit că am stat suficient la cutie, el a venit la momentul oportun. N-o să mă vezi la 70 de ani, la costum, aşteptându-mi o diplomă şi nişte flori, mândru că se gândesc la mine nişte oameni importanţi care, trăgând linie, constată public că am avut dreptate în ceea ce am făcut.

„E o lume bolnavă, aproape sălbatică, uneori aş fi sperat că e inventată, sălbăticită de monstruleţii lăsaţi liberi să se desfăşoare. O lume în care simţurile primare dictează” – e o descriere ce se aplică societăţii noastre, în general, sau faci aluzie şi la dedesubturile lumii literare româneşti?

Nu cunosc lumea literară în totalitate, am doar o proiecție personală asupra ei. Lumea reală e așa cum o vedem: ipocrită, dezinteresată de literatură, plină de vedete și vedetisme. N-am să schimb eu ceva aici, depun doar o mărturie și-o cosmetizez cât pot. Sună ciudat, dar realitatea e mult mai dură decât e prezentată în MM. Am încercat să salvez niște aparențe, nu să încarc povestea.

Pentru că ţi-ai intitulat personajul principal Cristi, e inevitabilă o asociere autobiografică. Ai vrut să fie un roman autobiografic sau te-a interesat în primul rând ficţionalul?

Nu există decât două episoade cap-coadă reale în toată cartea, restul pleacă, la limită, de la fapte întâmplate. Nu e viața mea acolo, doar lucruri care vizează și viața mea și care susțin viața personajului. E un bildungsroman, ca intenție, o autoficțiune, în proiect. Nu știu cât am reușit asta, rămâne de aflat. M-a interesat povestea, spargerea oglinzilor și puzzle-ul. Aplicarea titlului la conținut, justificarea lui ca o vină permanentă (știi cum e când faci o boacănă, aduci mereu argumente). De la ultimul interviu, cel cu Mihail Vakulovski, mama a citit cartea. Nu m-a recunoscut, dar asta și pentru că mama e un cititor care nu confundă autorul cărții cu personajul care-i poartă numele. Dacă mama zice că  e ficțiune, nu pot decât s-o aprob.

„Nu-mi place să mă gândesc la moarte, să mă joc cu ea, dar nici n-o pot ignora.”

Copilăria din acest roman, pe lângă micile momente de candoare, e presărată cu numeroase discuţii despre moarte. Mi se pare a fi o copilărie foarte matură, trăită uneori cu spaima morţii celor apropiaţi, dar, în acelaşi timp, cu o acceptare relaxată, jovială chiar a fenomenului. În ce fel îţi influenţează dezvoltarea trăirea într-o vecinătate atât de strânsă cu sentimentul morţii?

Personajul nu are decât două soluții ca să-și păstreze naivitatea: să evite sexualitatea sau să se ferească de moarte. Acestea sunt coordonatele lui. În acest caz, numai frica de morți îl poate face credibil și-l scapă de tezisme, de răzbunări inutile și de false războaie. Privind morții de la Revoluție, nu mai crește în înălțime, îngropându-și tatăl, scrie un necrolog prin care verifică forța cuvintelor într-o biserică. E un test. Nu-mi place să mă gândesc la moarte, să mă joc cu ea, dar nici n-o pot ignora. E tributul plătit în această construcție.

În roman, o parte consistentă, cea a primei copilării şi care, în opinia mea, e cel mai bine construită, e plasată pe fundalul societăţii comuniste. Din fericire, nu este nimic tezist în ea, nu ai căzut în fobia de a arăta „cât de rău era atunci”. Pentru tine însă, cât de rău a fost şi, apoi, cum ai resimţit aşa-zisa perioadă de tranziţie? Crezi că o astfel de retorică, de condamnare a comunismului, mai este viabilă pentru literatura română contemporană?

Copilăria nu poate fi rea atâta vreme cât bunicii, părinții și prietenii sunt acolo. Nu mi-am dat seama de cât de rău era decât mult mai târziu. Și asta pentru că ceva mai puțin rău mi-a putut da perspectiva. Nu pot decât să mă bucur că am prins Revoluția și n-am rămas blocat în cincinalele comuniste.

Sunt, la 35 de ani, printre ultimii, biologic vorbind, capabil să scriu despre comunism din perspectivă  personală. Practic, există două coordonate: cea a limbajului şi cea a tematicii. N-am scris despre droguri (alături de tranziţie, singura temă care poate marca/identifica în România o întreagă generaţie) pentru că nu mă interesează. Am ales să scriu un roman de limbaj. Care să fixeze o vârstă biologică în contextul clasicizării unui registru lingvistiv. Aveam obligația să scriu despre ceea ce știam. Nu pot ascunde acei ani sub preș. Cred că subiectul e încă generos.

Ai spus, într-un alt interviu, că ţi-ai dori ca Morţii Mă-tii să fie ecranizată. Ce distribuţie şi ce regie ţi-ar plăcea să aibă?

Să rămână un secret. Dar voi face tot posibilul să fie ecranizată. Pentru că pentru asta a fost scrisă. MM face parte din proiectul meu personal, care include filmul.

Recomanzi această carte ca fiind indispensabilă pentru a înţelege generaţia „MM”. Care ar fi, pe scurt, trăsăturile ei?

Vreau să cred că e indispensabilă, dar asta nu depinde de mine. Pentru criticii literari, care mă interesează în mod deosebit, pentru că sunt singurii care pot delimita „habarnismul” de profesie, trebuie să fie ceva și cu miză generaționistă. Publicul larg, nefamiliarizat cu dedesubturile literare invocate, are altă perspectivă. Am scris cartea asta ca pe o temă pentru acasă pe care mi-am luat-o singur. Ca și cum aș învăța o limbă străină fără profesor. Ca pentru un examen sau pentru cea mai grea teză. Dar fără presiunea notei sau sub imperiul fricii de-a mă scoate cineva la tablă. Și mi-am permis, fiind un insider, să transmit un mesaj. Poate fi un mesaj al generaţiei. Poate fi un răspuns aplicat la nivelul la care am fost aduşi.

Nu generaţia mea e vinovată de starea în care se află România. Nu generaţia mea a adus-o unde i se reproşează c-ar fi: într-o groapă de gunoi a istoriei, la marginea civilizaţiei, doar o pepinieră pentru viaţa normală de oriunde altundeva. Am stat la cozile lor, ne-am aliniat cuminţi la mafiile lor (de orice tip, intelectual sau nu). Îți spun, în premieră, că existau reviste celebre, genPovestea mea sau Întâmplări adevărate, reviste vândute în zeci de mii de exemplare, scrise de fraierii 2000-iști, care trebuiau să trăiască inventând povești pentru proști. Au scris acolo și Ianuș, și Sociu, și Ruxandra Novac, și alții. Mi-am plătit luni bune de cămin cu banii de-acolo. Da, sigur, vei spune că trebuie să fim mulțumiți că am fost plătiți. Nu, ar trebui să ne-ntrebăm de ce nu s-au găsit reviste pentru aceștia, de ce proiectele de reviste 2000-iste s-au sinucis din rațiuni financiare, de ce sute de impostori literari se lăfăiau prin provincie în timp ce vârfurile 2000-iste erau umilite la propriu.

Morții Mă-tii e și o înjurătură, pentru că numai înjurătura rămâne după ce vezi că aproape totul e corupt, pervertit. Naivitatea și-a cerut cumva drepturile. În MM se vede clar rolul Facultății de Litere, al editurilor profesioniste și modul cum s-au folosit de niște fraieri pasionați de literatură. Pentru că trăsătura de bază a 2000-iștilor pe care-i știu a fost fix pasiunea pentru literatură. De-asta pot fi acuzați, că au crezut până la capăt că literatura e în România ceva care contează. Fraierilor acestora, reverența, respectul și ultima mea declarație de dragoste și de război.

link aici

în Bucureștiul cultural nr. 119

Încă de la apariţie, romanul lui un cris­tian (Cristian Cosma, care, auto­in­ti­tu­lân­du-se de obicei „un personaj literar auxi­liar“, alege să păşească în rândul scrii­to­ri­lor pe care până acum doar îi promova) a suscitat o mulţime de reacţii şi opinii, cum se şi cuvenea, având în vedere car­tea cu totul neobişnuită cu care avem de-a face: pe scurt, un experiment lite­rar, un melanj de elemente auto­bio­gra­fi­ce transfigurate (sau nu) ficţional, care dă seama de viaţa tumultuoasă a ge­ne­ra­ţi­ei 2000, multe dintre figurile repre­zen­ta­tive ale acesteia făcându-şi loc în car­tea lui un cristian. O carte incomodă, ca o oglindă aşezată în faţa fiecărui mem­bru al generaţiei, activ literar sau nu în pe­rioada descrisă de un cristian, care obli­gă la o reacţie, fie ea de empatie sau revoltă, oricum, nu lasă indiferent ci­ti­to­rul. Scrisă cu virulenţă, cu îndârjire, ca un act de răzbunare, cu un umor negru pe care până şi detractorii cărţii trebuie să-l fi gustat, chiar fără s-o recunoască. De altfel, agresând chiar din titlu (a că­rui istorie a bifat mai multe respingeri, de diferite feluri, printre care excluderea din catalogul unui târg de carte, pe mo­ti­vul obscenităţii limbajului), autorul nu-şi ascunde intenţia de a-şi provoca citi­to­rul, căruia nu-i propune o lectură co­mo­dă, ci un experiment în care frusteţea lim­bajului, agresivitatea imagistică, lip­sa oricăror menajamente faţă de even­tua­le pudibonderii sau fasoane sunt li­te­­ră de lege – ceea ce promite autorul este însă că, dincolo de tot ceea ce ar putea trece drept teribilism şi dorinţă de a im­pre­siona, se află şialtceva, intenţie ce trans­pare şi din credo-ul său artistic, di­si­mulat într-unul dintre capitolele cărţii: „Morţii Mă-tii, povestea morţilor mei, tes­ta­mentul unui copil, care nu înţelege de ce trebuie să rămână «aici», un strigăt de disperare şi, poate, şcolăreşte spus, bil­dungs­roman. E totul pentru mine cel de-acum: de la revanşă la reconstituire, de la argument de supravieţuire la colac de salvare. FLEGM@, VOM@, SPERM@ şi C^NTEC DE LEAG@N. Ca un drum plin de gropi, fecale, petice şi mortăciuni. În­tr-o ordine oarecare. Sau nu“.

Deşi a suscitat interes mai ales pentru re­feririle la generaţia 2000 (aflată la în­­ce­puturile ei), valoarea literară a cărţii stă, cum s-a mai observat, mai ales în păr­ţile despre copilăria din oraşul natal, Buzăul cumpliţilor ani ‘80, marcate de aceeaşi virulenţă stilistică şi narate într-un ritm la fel de trepidant ca şi restul căr­ţii, „dintr-o suflare“, aşa cum e scris în­­treg romanul, de altfel, dar lipsite de im­pre­sia de atitudine revanşardă, de teri­bi­lism sau de excesul de imprecaţii care uneori îşi pierd miza (in)estetică şi sfâr­şesc prin a-l obosi pe cititor. Tot de con­ta­bilizat printre reuşitele cărţii se află uşurinţa schimbării registrelor, colajul uneori spectaculos de dialoguri succinte, percutante, diverse citate (preluate deo­po­trivă din opere literare, dar şi din dis­cur­surile lui Nicolae Ceauşescu), frag­men­te poematice, extrase din ştiri, din di­­verse regulamente, uneori fotografii etc.

În episoadele despre care vorbim este evi­dentă amprenta personală a au­to­ru­lui, detectabilă în posibilele scrieri vii­toa­re, conferită de un fel de falsă inocenţă, dublată de multă inteligenţă, un spirit mu­calit (care străbate, de altfel, tot ro­ma­nul) şi un ritm alert, care dă textului im­presia de filmic, de cadre cine­ma­to­gra­fi­ce ce se succed cu repeziciune, soli­ci­tând la maximum atenţia cititorului, stâr­nindu-i amuzamentul – sau dimpotrivă –, pentru că o tristeţe autentică, la fel de pregnantă precum veselia gălăgioasă care însoţeşte maturizarea personajului, micul Poil-de-Carotte (aşa cum l-a su­pra­nu­mit Paul Cernat în cronica sa din Ob­ser­vator cultural), străbate romanul ca o pânză freatică, izbucnind numai rareori la suprafaţă, mereu perceptibilă însă în­­tr-un plan secund al acestuia.

Sinceritatea care merge până la bru­ta­li­tate (tipică scriiturii lui un cristian) e cel mai bine pusă în valoare de episoade de sine stătătoare, totuşi perfect inte­gra­te în povestea globală, cu titluri precum Cici are ţâţe (variantă „hardcore“ a ce­le­brei formule de abecedar, „Ana are me­re“) sau Moş Gerilă, precedate de intro-uri ale unui narator aparent detaşat, care-şi joa­că totuşi maturitatea şi nepăsarea, ră­mâ­nând de fapt conectat sufleteşte la eve­nimentele pe care le rememorează, în po­fida stilului sec şi a unui cinism de cir­cum­stanţă, necesar pentru a racorda po­veş­tile nostalgic-amare la tonul general al romanului (în acelaşi registru, lim­ba­jul devine brutal-tandru, atunci când e vorba despre cei doi bunici, tătăiţul şi ma­maia, şi tot mai încărcat de emoţie când este evocată figura mamei).

Tot dintre cele mai reuşite părţi ale căr­ţii, Trece mortul e o schiţă noir (nu în­­tâm­plător, autorul abandonează in­stru­men­tele confesiunii, iar povestea e scrisă la persoana a III-a), care debutează cu un captatio pe măsură: „De ce ţi-e frică de morţi? Morţii nu fac rău la nimenea pen­tru că sunt nişte păpuşi. Poţi să râzi de ei, că nu se supără. Cel mai bine e să-i laşi cu ochii deschişi, ca să vadă cine vine la înmormântare. La noi la ţară, când intră copiii în camera mortului, le punem o carte deschisă pe faţă, ca să nu vi­seze urât ăia micii la noapte. Da’ pe la 6-7 ani, se-nvaţă toţi. Ce fel de bărbat eşti tu dacă ţi-e frică de morţi? Hai să-ţi ex­plic. Când ai trac de un examen, o ches­tie, intră în sală şi uită-te la ăia de te examinează ca şi cum te-ai uita la unii care stau pe budă, cu pantalonii în vine. Să vezi cum îţi revii din emoţii. Aşa şi la morţi. Când te uiţi la unu, gân­deş­te-te că-i pui o carte de colorat des­chi­să pe faţă. N-o să-ţi mai tremure ge­nun­chii“. Imaginile sinistre pe care le pre­supune ritualul funerar, teama de moar­tea celor apropiaţi, însoţită de plă­ce­rea vinovată a devorării colivei (nicio­da­tă însă cea de la înmormântări) ca­pă­tă pentru personaj dimensiuni cata­stro­­fice şi culminează cu o confesiune fă­cu­tă bunicului, într-o secvenţă narativă autentică, plină de forţă, dintre cele care ridică valoarea literară a cărţii lui un cris­tian. În general, lumea copilăriei, a „ţam­bricilor“ care joacă pititea, cartoane, fot­bal cu o minge de cauciuc, trăindu-şi toto­dată cu dramatism începutul pro­ce­su­lui de maturizare, a bunicilor, figuri em­blematice, care urmăresc, cu o grijă ca­muflată de o falsă asprime, evoluţia ne­potului, rămâne, cum am spus deja, cea mai credibilă şi promiţătoare di­men­siu­ne a cărţii.

Părţile din roman care redau existenţa în căminele promiscue din Bucureşti aduc în prim-plan însăşi imaginea mize­ra­­bilismului care a constituit amprenta generaţiei douămiiste, un univers sordid şi lipsit de perspective, cum este şi cel al tranziţiei româneşti. Departe de orice imagine idilică, lumea abrutizantă a că­mi­nelor studenţeşti e una a coabitării for­ţate, în compania cel mai adesea ne­do­ri­tă a unor străini, un spaţiu heterotopic, unde nimic nu se fixează şi nimic nu re­zis­tă, nici măcar relaţiile de prietenie sau solidaritatea: „Nimeni nu mai băga în seamă pe nimeni. Viaţa în cămin e ca la cort, unii dintre voi ştiu asta. Dar pen­tru ceilalţi, care aţi venit aici şi-o să vreţi să credeţi că doar mănânc căcat, am o veste nu tocmai ok. Asta e rea­li­ta­tea, oricât ar părea de teatrală. După şap­te ani de stat în congelatorul ăsta de emo­ţii, ţi se ia de orice. Nu te mai sperie ni­mic. NIMIC“. În contrapondere, lumea proiectelor şi prieteniilor literare, cea, de pildă, din scena memorabilă a inter­vie­vării Zverei Ion de pe acoperişul în­­cins de soare al Facultăţii de Litere, pen­tru proiectul lui un cristian neabandonat nici astăzi, Biblioteca de poezie. Mai apar în roman şi alţi membri ai ge­ne­ra­ţiei douămiiste, precum poeţii Ruxandra Novac sau Marius Ianuş: „Sala 305 a Facultăţii de Litere a Universităţii din Bu­cureşti. Marţea sau miercurea, în func­ţie de program, se ţinea cenaclul lui Ia­nuş. O replică la fostul cenaclu condus de Cărtă, unde Marius îşi căpătase fai­ma de rebel. Apărea cu mâţa pe umăr, te­ri­­bilisme din astea“.

Există, undeva în roman, o mărtu­ri­si­re-cheie (sunt multe astfel de fraze care pot trece neobservate, în iureşul întâm­plă­rilor care îl acaparează, şochează, sti­mu­lează pe cititor, dar care deconspiră mai mult decât toate diatribele sau enun­ţu­rile asertive ale revoltatului personaj-na­rator): „Mi-am dorit toată viaţa să cu­nosc scriitori, să vorbesc cu ei, să le pun în­trebări. Mai mult decât să le citesc căr­ţile“. Nu numai că un cristian a reuşit acest lucru, dar el îşi iese acum din rolul de editor independent, promoter literar al unor voci mai vechi sau mai noi (şi cel mai activ susţinător al celor din urmă), pro­vocându-şi deopotrivă fanii şi ad­ver­sa­rii cu o carte-experiment, a cărei lec­tu­­ră rămâne de neocolit.

 

link audio aici

Mai mult decât un „personaj literar auxiliar”, cum se autodefineşte, un cristian (cu litere mici, ca la numărătoare) debutează cu un roman, Morţii Mă-tii, Casa de pariuri literare, 2012, anunţat iniţial în 2010, dar retras după ce i-a fost cenzurat titlul. Nu-i cazul să amintesc aici ce spunea Paul Zarifopol despre „trimiterea [cuiva] la originea naturală”; cert e că valoarea scrierii nu stă în epatarea „lumii bune”, departe de aceasta.

Citindu-i primele două părţi ale romanului, ai zice că parcă eşti (şi totuşi – nu prea!) în Amintiri din copilărie, copilăria fiind cernoziomul din care creşte viitorul adolescent miop. „De fapt, şi acum, când cică scriu, am ciudata impresie că scriu atunci”, spune la un moment dat un cristian, după care descrie jocurile acelei copilării, vârsta marilor descoperiri: „Cu cât eşti născut mai de demult, cu-atât mori mai repede”. Este suficient însă să moară mezina familiei, Măiţă, ca socoteala de acasă – „Io vă mănânc coliva la amândoi!” – să se întoarcă în „fiecare trăieşte cât i-e scris”. Peste doar câteva pagini, coborârea sicriului lui Adiţă, purtat pe umeri de copii (printre ei, şi naratorul), şi care brusc „s-a rostogolit pe scări cam la şapte-opt trepte, prăvălindu-se cu fundul în sus peste ghivece”, îl face ne micuţul ochelarist să se roage „cu lacrimi pe obraji, în genunchi la Maica Domnului să nu mă mai facă mare, ca să nu mai duc în viaţa mea sicrie”.

Toate acestea, în copilărie, pentru ca odată ajuns adult, să exclame: „Morţii mă-sii de viaţă!”, chiar la priveghiul tatălui (vezi partea a treia, Necrologul – excelentă). Stilul devine sobru, la patru ace: „Intratul în cameră pentru sărut. Pe frunte. Cel oficial. Proaspăt bărbierit (…) Mortăciunea era brici”, nu fără unele „răsuciri” stilistice de genul: „De-atunci ştiu, morţii mi s-au prins de părul des şi castaniu, ca acel liliac rătăcit printre castani”. Altfel spus, orice ar face copilul, apoi adultul un cristian, tot la privegherea celor apropiaţi se-ntoarce, chit că „nu vreau să mă gândesc la moarte, pentru că nu ştiu cum să mă gândesc la moarte”.

Or, aşa ceva nu se învaţă, cel mult – se scrie. Vorba vine: „Pe morţi să-i astupi în pământ, pe vii să-i îngropi în hârtii!”

 

link aici

Simt nevoia sa incep acest articol motivandu-ma. Scriu din perspectiva unui blogger cu pretentii de fost scriitor ratat (am cochetat cu literatura in liceu, cand volumul meu de debut a fost premiat, insa cariera mea scriitoriceasca s-a terminat acolo si a renascut, mediocru pe acest blog) si cititor impatimit. Deci, e parerea mea si nu imi pasa de toti frustrati ce nu o sa fie de acord cu mine.

Simteam nevoia sa citesc ceva bun postmodern ce sa nu fie Cartarescu. Imi place Cartarescu ca scriitor maxim insa mi-e sila de el ca om. Stiu ca a mai scos ceva ce nu am citit, Frumoasele Straine (dar am impresia ca e gen De ce iubim femeile, adica un roman pe care sa-l citeasca pitzipoancele si vedetele de carton ca sa zica ca il plac pe Cartarescu), si cu toate ca nu am terminat Orbitorul, aparitiile lui publice m-au facut sa imi fie greata de el. Si cautam ceva bun postmodern, ceva ce sa fie pe sufletul meu chinuit si negru.
N-as fi dat niciodata peste acest roman daca nu imi cumparam Kindle. Momentul Kindle a fost o relevelatie. M-am trezit ca editurile romanesti nu scot carti in format kindle si ca nu prea sunt carti pentru mine. Asa am dat de Casa de pariuri literare, cea mai tare editura ever. E cea mai tare, pentru ca publica contemporani. Poliromul mai publica debutanti, insa pe cei din Moldova, astia ii publica pe cei ce stau in Bucuresti si nu in Iasi.
CDPL publica cartile in format kindle si mai mult de atat, ofera si un fragment gratis, ca sa vezi ce o sa cumperi. Asa am descoperit acest roman, scris de un cristian (Cristian Cosma) editorul editurii. Dupa ce a fost cenzurat si refuzat de n ori (isi imaginau ca e ciudat sa te duci la librarie si sa ceri “Mortii Ma-tii” – dar editorii ar trebuii sa mai intre prin librarii si sa vada ca acum cartile nu mai sunt in spatele tejghelei ca sa ceri vanzatoarei, ci pe rafturi, la vedere) a decis sa isi publice romanul la propria editura.
Romanul e un roman bine scris, un crsitian nu vrea sa se numeasca scriitor ci personaj literar auxiliar. Imi dau seama de ce face asta, pentru ca a citit mult, a studiat mult si a invatat sa scrie corect. Romanul lui e un roman pur din punct de vedere al tendintelor actuale. Este romanul unui barbat ce cauta sa dea vina pentru esecul de azi, pe copilaria nefericita din “Epoca de Aur”. Cliseul asta apare destul de des la noii scriitori, de aceea zic ca e un roman bine gandit.
Totul porneste de la definie: postmodernismul in literatura prezinta intamplari banale din viata unui om banal. Postmodernismul ironizeaza stilurile literare vechi, insa in acelasi timp foloseste ce e cel mai bun din ele. De aceea e foarte greu de scris postmodern. Pare usor, pare ca citesti despre nimicuri, insa e atat de greu sa faci ca pare usor, e atat de greu sa scrii despre scene neimportante din viata ta, e atat de greu sa inventezi un personaj semibiografic, banal, care sa atraga.
Cati dintre noi isi aduc aminte de conversatii din copilarie? Ne aducem aminte de momente, ne amintim ca ne jucam, dar nu ne aducem aminte dialogul. Da, poate ne amintim dialogul dintr-o zi, dintr-o zi speciala, insa in postmodernism scriem despre zile oarecare. Despre zilele in care jucam Ratele si vanatorii pentru a n-a oara, despre zilele de vara pe care le uitam pana toamna, despre acele zile de scoala in care nu se intampla nimic…
Un cristian scrie despre astea, si scrie bine. Si ca sa faca totul un manifest injura. Romanul e plin de injuraturi. De la primul mortii ma-tii, pana la campionatul de injuraturi din spatele blocului, cu baietetii din cartier si pana la injuratrile frustratne de la locul jegos de munca, unde simti sa te scufunzi pe zi ce trece. E un om banal, cu prieteni banali, cu vise mari scufundate intr-o Romanie contemporana, in care toate visele mor. Multi dintre noi nu suntem realizati, terminam o facultate, un master, ca sa fim distribuitori. Asa si el… Si cum trece ziua mai repede, injurand…
Am invatat multe injuraturi noi, injuraturi pe care le pot spune cu voce tare pentru ca nu sunt inteles aici. Insa trebuie sa treci dincolo de ele si sa iti dai seama ca e un manifest pentru moarte. Romanul se invarte in jurul mortii: moartea unuei rude, vazute prin ochiul copilului, frica de moarte si dorinta ca bunicul sa traiasca mereu, moartea bunicului, moartea tatalui,si undeva pe parcurs moartea inocentei si a copilariei, moartea lui ca om…
Recomand cartea insa o recomand celor care nu au inhibitii, celor care stiu sa vada dincolo de ijuraturile ce uneori sunt duse la extrem (cel putin in ultima parte a romanului – In the Army), cei ce nu pun eticheta de “frustrat” de la prima pula pe care o citesc si reusesc sa descopere tot ce am descoperit eu aici, si poate chiar mai mult.
Pe curand…

Despre ”Morții Mamei” și alte chestiuni de generație

Mi s-a părut că romanul de debut (sper să nu mă-nșel!) al editorului și entertainer- ului literar Un Cristian a produs revelații contemporane asemănătoare Florilor de mucigai argheziene sau Poemului invectivă al lui Geo Bogza. Deși nu mai avem chiar de mult o literatură pudibondă, dimpotrivă. O relativ discretă (și bună) primire, voiam să spun, cu toate că romanul ar fi meritat mult mai mult, dovedind, dacă mai era nevoie, că literatura de calitate se poate scrie cu orice fel de cuvinte. Ceea ce contează sunt expresivitatea și autenticitatea perspectivei, deloc construcția, deloc unitatea, deloc miza tematică, deloc menajarea cititorului. Morții Mă-tii (Casa de pariuri literare, 2012) e, de la un capăt la altul, un strigăt de revoltă îndelung refulată, o partitură lexicală aspră, pe cât de contondentă, pe-atât de naturală, ca derapajul unei mașini într-un magazin de sticlărie. L-aș pune în rândul manifestelor de generație, dacă ele ar mai fi posibile în era dezabuzată și suprasaturată estetic a post-fracturismelor și douămiismelor de tot felul.
Chiar dacă folosește strategii fumate deja de epica ultimilor zeci de ani, fragmentarismul, autoreferențialitatea, demitizarea violentă, biografismul mizer, mixtura de stiluri și ironia oboselii metafizice par împotriva mainstream-ului, la Un Cristian. Morții Mă-tii e un fel de bildungsroman al contemporaneității ultrarecente, unde, paradoxal, viața adevărată e literatura. Eroul (ce poartă ostentativ numele autorului) e urmărit de la copilăria la curte, alături de bunici, verișori, părinți și prieteni de joacă, printre inserții ale retoricii oficiale și ale ”întâmplărilor” tipic comuniste, până la vârsta maturității de după căderea dictaturii, când caută să aparțină cu orice preț unei generații poetice. Romanul care se autoglosează ”în abis” e una dintre primele consecințe ale acestei căutări. Limbajul complet eliberat de convenții morale nu e doar expresia argoului puștanilor de stradă, care descoperă lumea celor mari, cu toate ale ei, moarte, sexualitate, inamiciții familiale, probleme financiare, moșteniri, lupta pentru supraviețuire. Și nu e nici numai apanajul studenților filologi, a căror boemă de cămin sfidează ratarea, în așteptarea vreunui tren care să-i ducă în gara marilor nume. Cruzimea discursului respectă ambiguitatea titlului: fuga de moarte are greutatea implacabilă a originii pur umane, a intrării și ieșirii dintr-o familie schimbătoare, în timp, așa cum fuga de anonimatul cultural trage după sine povara minoratului provincial. Groaza inevitabilului, boală a copilăriei și marcă a maturizării în preajma numeroaselor rude moarte, e exorcizată prin duritatea unei atitudini
machiste, care să asigure retragerea orgolioasă, în caz de eșec.
În cel puțin două dintre situațiile existenței personajului Cristi moartea e subiect deopotrivă serios și ludic, terifiant și banal, ”de viață” și ”de scris”. În prima, copil fiind, își pune în nenumărate rânduri problema dispariției unora dintre cei dragi. Ce se întâmplă, dacă moare bunicul? Cine va muri primul dintre verișori? Cine are privilegiul de-a trăi mai mult? Merită să-ți fie frică de morți? Am putea scăpa de cei mici și enervanți printr-un posibil accident mortal?

Cu toate astea, moartea e, pentru cei mai mulți copii, prilej de întâlnire bucuroasă și de troc cu produse de la pomană, colivă, biscuiți, bomboane, în timp ce bătrânii își construiesc într-o fericire cavouri și cumpără locuri de veci în noile cimitire. Moartea e, pentru toți, ”o mare sărbătoare”, ”o repetiție cu public”, e omniprezentă în realitatea umană, în ziare, în cotidian,în poveștile celorlalți. Banalitatea ei nu poate fi înfrântă, oricât de mult s-ar repeta, oricât de obișnuite ar fi înmormântările. Preotul care citește necrologul tatălui protagonistului, scris de fiul însuși, izbucnește în lacrimi, impresionat. Iar fiul e dezamăgit, fiindcă nu s-a așteptat ca niște
simple cuvinte să aibă atâta efect asupra unui oficiant profesionist al îngropărilor.
Al doilea caz al ambiguității simbolice e cel dinspre finalul romanului, unde eroul care a studiat, până la urmă, dintr-o timiditate nejustificată, biblioteconomia, lucrează ca anonim distribuitor de cărți și visează la o intrare în lumea literară. Configurarea unei noi generații pe fosilele celor vechi, trecute la Muzeul Antipa și supuse unei dezintegrări revoltate, e subiectul unui text declarativ în versuri albe, temerar program avangardist adresat lui Mariu Ianuș, pomenit alături de alți poeți post-optzeciști. Resurecția noului, conform acestui program, trebuie făcută pe ruinele îmbătrânite ale mult prea ”familiarului”, pe numele, titlurile și cuvintele uzate și
deja îngropate ale istoriei poeziei românești de dată recentă. ”Morții Mamei” ar putea fi bornele cunoscute ale literaturii contemporane, prea des invocate ca să mai trezească atenția cititorilor, dar un excelent model despre cum orice generație e sortită unei firești uitări:

”Suntem generația care a citit pe acoperișul acestei facultăți.
Auzi Levantul? Totul începe și se termină aici.
E vânt potrivit până la tare, o să cădem de foarte de sus.
Foarte de sus și foarte tare, ca o pauză de respirație.
Nu-i nimic, și-așa în șanțurile din curtea interioară
Nimeni nu-și va mai aminti de noi.
Gropile sunt deja săpate, nu trebuie decât să…1, 2, 3 sau…
(….)
Marius, sunem aici ca niște relicve, îți dai seama?
Respirăm aer cu diamante pentru o moarte care nu valorează nimic.
Literatura română scrie pe mine, strig!
Cine dă doi bani pe literatura română?
Revolta asta a a ta nu mă mai miră.
Ar trebui să mergem la Muzeul Antipa, aici totul se va dezintegra.
(…)
Amintește-ți: când ne-a venit rândul, totul s-a închis la LITERE.

Până și barul de la subsol, ultima redută a literaturii, au pus lacăt.
Parcă ne-ar fi avertizat: pe aici nu se trece. Și, totuși, ai trecut.
Ai luat-o de la zero. Ai refăcut tradiția. Ai povestit visul.
Literatura e doar un magazin de vise
Va fi nevoie de-acum de aprobări, de controale, campanii
Pentru legalizarea lui.”

Neputința afirmării ca poet nu e rezolvată de alcătuirea unei uriașe arhive de poezie (înșiruirea intertextuală are, în poemul-program al lui Cristi, inclusiv acest aspect de antologie) și de aroganța diferenței față de ignoranții într-ale literaturii. Ea e resimțită acut ca permanență și e transferată liderului fracturiștilor, singurul prieten eliberator, salutar deschizător de orizonturi.
Generația ”Morții Mă-tii”, inaugurată de atitudinea pesimist-dezinhibată a personajului (”De- asta totul, Mariuse, totul se va închide scurt, / retezat, / ca o ghilotină abia ascuțită, ca o fractură veșnic / nevindecată, / ca un capac de sicriu trântit c-o înjurătură: «Morții Mă-tii de viață!») și de mărunțișurile lumii din roman, e teoretizată chiar în textul său:

”Dar ce este, în fond, MM-ul (citit în latină)?
(Pentru că iubim LITERELE, vom citi MM, nu 2000.)
E MM-ul o generație? E MM-ul o insulă a unor naufragiați literari?
E MM-ul ultimul bastion înaintea marketizării literaturii?
Sau e pur și simplu o Multă Muie, cum spune chiar Ianuș? Contează?
Pentru fiecare e ce înțelege, cât poate duce, ce poate suporta”.

Reduplicată la infinit, povestea ”Morților Mamei” o spune și prietena eroului, ea însăși confruntată, ca și Cristi, cu prezența bunicii moarte și a iminenței altor morți. Față de ele, trebuie luată o atitudine, oricare ar fi aceasta. Exact despre asta e reușitul experiment epic al lui Un Cristian, despre cei care trebuie să rezolve câteva morți, a căror conștiință și varietate nu le-au putut evita.
Despre noile generații literare, așadar, ca și despre morți, numai de bine!